“A fost o dată o floare altfel decât
toate celelalte, o floare dintr-un soi unic, o floare al cărui nume nici măcar
grădinarul nu-l cunoştea. El
plantase sămânţa din care a răsărit, sperând într-un rezultat cu totul special.
O floare rară aşa cum n-aţi mai văzut
vreodată…” îi spusese negustorul străin care i-o vanduse.
La început, grădinarul şi-a zis că aceasta ar fi o cale de a deveni
celebru. Oameni din lumea largă ar veni să-i vadă floarea!
De cum a plantat sămânţa, a şi început să o ude. Zi de zi, cu grijă
mare. Pe măsură ce creştea, grădinarul simţea că nu va fi dezamăgit. Va fi o
floare cu adevărat unică, extraordinară.
Totuşi, şi-a dat seama repede că nu creşte aşa
cum sperase.
- Avea prea multa apă?
- Ducea lipsă de îngraşăminte?
- Sau nu avea caldură cât îi trebuia?
În ciuda tuturor ingrijirilor sale, floarea dădea semne care-l
nelinişteau. Se subţia, pălea, îşi pierdea culoarea. Nu se mai hrănea cum
trebuie nici măcar cu apa pe care o primea.
Grădinarul consulta enciclopedii despre plante, sperând că va gasi un răspuns
pentru suferinţa plantei. A chemat specialişti, care, luând o poziţie gravă,
dădeau impresia că înteleg despre ce este vorba. Nimic insă nu a fost de folos.
A îngrijit-o şi mai abitir. Floarea se impuţina, slăbea, nu-i mergea deloc
bine. Floarea avea o viaţă plină de durere, căci se ataşase de grădinar, fără
să i-o spună.
Mai târziu, mult mai târziu, când grădinarul
renunţase demult la grădinărit, iar parul îi era alb şi spatele împovărat de
ani, i-a trecut prin minte să consulte iaraşi enciclopediile.
Şi iată că într-o zi a gasit floarea. Era o specie rară, numită
“Tăcere”. Se numea Fiycamea şi printre îngrijirile speciale de care avea
nevoie, se preciza că în fiecare seara trebuie să i se cânte şi mai ales, mai
ales, să i se vorbească”.
